perfect

Constat ca toata lumea are un el/ea perfect si toti la un loc au o lipsa de un el/ea perfect. Surprinzator, nu?! Cineva frumos si drag a fost parasit. Si-a schimbat profilul pe facebook (ce oroare!). Si-a adunat lacrimile. Si-a deschis mersul inainte. Evident, atata transformare prin parasire a socat-o pe ea si s-a intors. Cum adica nu mai e al ei? Iar el n-o accepta. Ramane frustrat si cu vesnica intrebare: de ce nu poate fi perfect? Ea ramane pe sufletul lui intr-un mod clasic neimplinit. Toate celelalte vor suferi constiincios. CLISEU. Adaugam si REAL. Mi-e greata de mintea asta care reactioneaza in acelasi fel fara sa se vindece niciodata. Solutia? As spune "la asta ma gandesc maine" ca sa fiu superba. Ce bine ca dupa fiecare azi urmeaza un maine. Nu vom gasi niciodata solutia si ramanem incastrati perfect (cel putin exista un perfect pe lume!) in clisee. Suntem oameni, nu? Gresim. Ni se iarta. Reluam. Insiruire perfecta de imperfect.

aceleasi

Raze de inger. Printre copacii aia albastri curg raze de inger. Nu ma satur sa ii privesc stiind ca undeva, in spatele lor, cineva canta. Imi canta. Aceleasi ganduri curgand in cascade precum razele de inger printre copaci.

Azi am mai revazut un film, din acela pe care il tot vad cum imi place mie. Un film cu o rochie verde de draperie, un film de pamant si de dragoste, un film care isi cauta ziua de maine. Il stii. E acelasi de ani. Acelasi ca si gandurile mele, ca si copacii albastri, ca si razele de inger.

Mariza - Transparente - Moçambique

intrebare

Odata am stat deasupra orasului privindu-l. Ningea. Imi varasem nasul in blana alba si respiram noaptea. In spate, farurile luminau fulgii cazand. Mi-am dorit sa ninga mereu. Sa stau mereu privind. Era padure inghetata in stanga. Lumini care calatoreau in dreapta. Inainte erau oameni ascunsi in case. In spatele meu doar faruri si-un om inghetat. Ii simteam ochii pe mine, pe mainile mele intinse spre fulgi. Intr-un fel ma iubea. Intr-un fel ma iubeste. Intotdeauna ma va iubi. De ce sunt oamenii inghetati? Mi-am adus aminte de intrebari.

cantec

Mi-e dor de un cantec, unul anume care imi suna picur cu picur. L-am primit intr-o noapte, pe cand stelele plangeau. Mi-e dor sa il stiu. O zi intreaga l-am cautat, l-am citit, l-am ascultat deslusindu-l. Apoi am plans si eu langa stele. Si-n ziua care a urmat mi-a adus flori. Cantecul meu mi-a adus fire de flori. A urcat pas cu pas catre mine, eu pierduta prinvind. Imi canta dimineata. Imi picura printre raze de zi. Imi aducea lumina. Un cantec despre mistere mi-a intrat in viata ziua, venind dinspre noapte. M-a invatat sa ascult.
Mi-e atat de incet ziua spre seara. Cantecul meu sade trist intre zabrele straine. Eu stiu. Tu stii. L-as tot astepta sa-mi mai vina. Mi-e dor de el. Cate secrete exista pe lume? Cati ochi isi canta picurii fierbinti care se scurg pe sub stele? Cui ii e dor de flori firave rasarite dimineata pe trup? Cui canti, cantec?

transparent

Sa scriu. Am un robot in stanga, unul marunt de metal, cu doi ochi stralucind. Langa el o sticla cu apa. Apoi o ceasca rosie senzationala. Inghesuiala. In dreapta am culori bucati, urcate una dupa alta. Intre ele o mamaruta. Alta culoare. La mijloc sunt eu incolora, transparent strivita. M-as duce printre fulgi. Acolo as scrie de alb. Sufletul scrie cum gateste, mananca, se plimba, traieste. Eu stau, sperand ca intr-o zi o sa scriu despre alb. Nu-i ciudat? Am atatea culori adunate si totusi prin sange imi curge transparent durerea. Imi privesc palmele goale. De-atatea ori cant simplu si fericit si totusi nu ma colorez in lumina. Ce-mi lipseste? Cand vine iarna? Cand vin zapezile alb-albastre? Cand incepe Craciunul? Cand mi se termina gandurile astea?

Cineva mi-a spus intr-o zi sa povestesc, nu doar sa scriu. Nu stiu. Povestile trec pe langa mine fara sa ma atinga. Eu am doar forma de cuvinte. Uneori de viata. M-am salbaticit in taceri. Si nu, nu mai stiu cand mi se termina gandurile. Nici cand incepe Craciunul.

sange

Si-am dat drumul cuvintelor sa curga la vale, sa raman fara, sa stralucesc prin nedefinirea lor. Si-as devora, in tacere, felii subtiri de vitel in sange, precum napastuirile gandurilor care mi-au navalit in creier devorandu-ma ele pe mine. Crud amestec de moarte si viata care creste in fata ochilor salbaticind si incetosand privirea. Cuvinte ce curg in tacere. Si sange. Sezon de vanatoare deschis catre corpuri firave. Ele domestice, eu fiara. Nu m-ai vrut. N-am gasit loc intre palme ocrotitoare. Nu mi-am pierdut trairile printre hauri de dragoste. Nu m-am regasit. Nu am trait. Acum tac visand pantagruelic felii de carne domestica devorata salbatic. Si vorbesc, insiruiri fara noima din care oricine intelege orice, mai putin sensul. Stelele se numara singure ca si tacerile, ca si visurile, ca si mirarile.