Il vad cum urca scarile catre mine. Il vad zambind. Il aud. L-as simti. I-as saruta ochii. M-as lasa cuprinsa de aripile lui albastre si de liniste. Cand il doare capul nu se infurie, ci cauta calm sa alunge durerea. Si cand sopteste... de-ar spune TE IUBESC. Si sa urce scarile din nou. Sa imi dea ziua albastra. Sa fie aici, in care aici isi doreste, dar impreuna. Sa-mi cante. Sa ma intrebe cum sa imi fie cafeaua? Cu putin zahar, pentru gust. Nu mai beau cafea amara. Sa ma tina de mana. Sa nu plang. Sa ma intrebe: tu ce vezi aici? Eu vad o petala plutind in cerneala, petala de floare dintr-o femeie-floare, intr-o cerneala albastra ca literele scrise pe cand scria ca exista. Nu mai e nici noapte, nici baie turceasca, nici voce la capatul firului, nici sarbatoare. De-ar fi in fiecare zi 25 si dimineata mereu. Si-un inger urcand scarile. Cred ca niciodata nu o sa mai plece din mine, desi niciodata nu a venit. L-as asculta cat e de perfect. Pe un cer albastru, intr-o zi albastra, pe un perete albastru, scrie cu albastru, mult prea incet ca sa se auda, un nume nestiut, doar albastru si-atat.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu