miercuri, 29 septembrie 2010
duminică, 26 septembrie 2010
singura
Pentru o secunda am vrut sa ma redeschid. M-am razgandit. Sunt aici ca sa crap singura. Mi-ajunge.
pian gol
N-am mai scris. Doar am inlemnit intre cantari de pian. Am tot ascultat clape lungi, fara oprire. N-am lucrat. Am tot stat fara sa fac nimic. Eu cu mine si cu apusul de vorbe. Parca suntem doi. Visuri neindemanatice pipaind existenta banala a cuiva care nu e. Eu, mie, intr-un mine care s-a pierdut. Plesnesc printre frunze anotimp parasit in consoane mici, marunte, infime, litotice, pleonastice. Precum caderile. Mi-am cantat mie. Un pian dintr-un secol care nu mai e si nici nu mai are niciun rost. Oare ce stiu? Nimic. Nocturne capricioase.
Ce de bloguri...
Ufff... Ce de bloguri! Ce de lume care scrie! Ce de lume care tot vorbeste. Eu am amutit. Cuvintele mele au capatat forma de balarii. Am mii de idei pe care le pierd zilnic pe cand ma scutur de stele. Sunt precum un cos cu fructe stricate intr-o toamna tarzie. Seaca, stinsa, mucegaita. Ce fac aici? Nimic. Doar imi cant imposibilitatea clipelor mele. Undeva, pe traseu, mi-am pierdut timpul. Doar citesc. Am gasit cuvinte care urla la luna, cuvinte murdare, cuvinte fatate din imaginatii bolnave. Am gasit cuvinte care dor, cuvinte vinete care strang cercuri in jurul respiratiilor sacadate, cuvinte biciuite. Am mai gasit cuvinte destepte, mai rar. Am gasit injuraturi, ca-ntr-o lume fara cratime, fara limpezimi, o lume bolnava de prostie, o lume imensa care se crede stralucita, o lume care se-ntinde ca plaga, o lume care e peste tot. Ce de bloguri! Am dat de internet cu totii, noi izbaviti din stransori, noi cei zisi eliberati, noi cei ingusti, noi cei imposibili, noi, adormiti intru nestiinta pentru vecie. Ce de bloguri! Mira-m-as sa ma tot mir precum cel care striga dupa corectorul unei limbi fara sa stie ca el intre timp a plecat un pic, cam de tot. Ufff... Ce de bloguri...
dragoste&comunicare
Oameni care tanjesc dupa dragoste. Oameni care tanjesc dupa orice fel de dragoste. Oameni care nu vor decat dragoste. Toti sunt la fel. Toti sunt diferiti. De ce e atat de greu sa ii vezi? De ce e atat de greu sa ii auzi? Striga. Toti striga. E ca un urlet general. Ce sa auzi? Pe cine sa auzi? Oare de ce nu ii asculta nimeni? Aceeasi problema multiplicata la nesfarsit. Oameni care cersesc dragoste si nici macar nu stiu sa o faca. Sau, daca o stiu, o stiu degeaba. O dragoste respinsa. Toti se invart in acelasi cerc, al dragostei respinse. De parca a innebunit omenirea. Poate chiar a innebunit. Poate chiar ne-am pierdut toti mintile. Nu ne mai regasim. Nu mai stim sa traim. Nu mai stim sa vorbim. A comunica. Un verb inutil.
sâmbătă, 25 septembrie 2010
vineri, 24 septembrie 2010
joi, 23 septembrie 2010
miercuri, 22 septembrie 2010
sâmbătă, 18 septembrie 2010
vineri, 17 septembrie 2010
joi, 16 septembrie 2010
miercuri, 15 septembrie 2010
duminică, 12 septembrie 2010
sâmbătă, 4 septembrie 2010
BDTS
Dimineata cu cafea, i-as spune comme d`habitude. E ca o reluare constanta pe care o simt mereu altfel. Cafea neagra, aromata, doar o ceasca. Imi place. As vrea muzica, dar e tacere. Nu mi s-a intamplat de mult sa imi doresc sa ascult ceva. As asculta o vioara. Si glasul tau. BDTS!
joi, 2 septembrie 2010
diferente de viziune (de pe e-mail)
Sa presupunem ca un tip pe nume Radu este atras de o femeie pe nume Elena. O invita la un film; ea accepta; se simt bine. Cateva seri mai tarziu, o invita la cina si iar se simt bine impreuna. Continua sa se intalneasca in mod regulat si, dupa o vreme, nici unul din ei nu se mai vede cu altcineva. Apoi intr-o seara, cand se duc spre casa, un gand ii trece Elenei prin minte si, fara sa se gandeasca prea bine, spune cu voce tare:
"Iti dai seama ca azi se fac sase luni de cand ne vedem?"
Liniste in masina. Pentru Elena este o tacere acuta. Se gandeste:
"Doamne, ma gandesc daca l-a deranjat ca am spus asta. Poate se simte restrans de relatia noastra; poate crede ca incerc sa-l imping in vreo obligatie pe care nu o doreste sau de care nu este sigur."
Iar Radu gandeste:
"Doamne. Sase luni."
Gandurile Elenei zboara:
"Dar, hei, nici eu nu sunt sigura ca vreau acest fel de relatie. Cateodata as vrea sa am mai mult spatiu, sa am timp sa ma gandesc daca chiar vreau sa continuam relatia in acest sens, indreptandu-ne sigur spre... Adica, spre ce ne indreptam? Doar ne vom intalni si vom pastra acest nivel de intimitate? Ne indreptam catre casnicie? Catre copii? Catre o viata impreuna? Sunt eu pregatita pentru un astfel de angajament? Chiar cunosc aceasta persoana?"
Radu gandeste:
"Asta inseamna ca a fost... sa vedem... in februarie am inceput sa ne vedem si a fost chiar dupa ce mi-am luat masina, ceea ce inseamna... off... trebuia sa schimb uleiul de mult."
Elena... in valuri:
"S-a suparat. Vad asta pe fata lui. Poate ca interpretez gresit. Poate vrea mai mult din relatia noastra, mai multa intimitate, mai mult angajament; poate a simtit, inainte sa fi simtit eu, ca simteam o oarecare rezerva. Da, sunt sigura ca asta este. De aceea nu vrea sa spuna ce simte. Ii e teama sa nu fie respins."
Radu:
"Si o sa ii pun sa se uite la transmisie iar. Nu imi pasa ce spun cretinii aia, nu merge bine. Si ar face bine sa nu mai dea vina pe vremea rece de data asta; sunt peste 30 grade afara, iar masina asta merge parca ar fi masina de gunoi si le-am dat hotilor o groza de bani!"
Elena gandeste:
"Este suparat. Si nu il condamn. Si eu as fi suparata. Doamne, ma simt atat de vinovata ca il fac sa treaca prin asta, dar nu pot sa nu simt ceea ce simt. Pur si simplu nu sunt sigura."
Radu:
Radu:
"Probabil vor spune ca garantia este doar de 90 zile. Exact asta vor spune, jigodiile."
Elena gandeste:
"Poate sunt prea naiva, asteptand un cavaler calare pe calul lui alb, cand de fapt stau langa o persoana normala, o persoana cu care imi place sa fiu, o persoana de care chiar imi pasa, o persoana careia pare sa ii pese de mine. O persoana care sufera din cauza egocentrismului meu, fanteziilor mele romantice de scolarita."
Radu gandeste:
"Garantie? Vor garantie? O sa le dau naibii o garantie. O sa iau garantia lor si o sa le-o bag..." "Radu", zice Elena cu voce tare.
"Ce?" zice Radu, tresarind.
"Te rog, nu te tortura asa", zice ea, cu ochii care incepeau sa se umple de lacrimi. "Poate n-ar fi trebuit... O Doamne, ma simt asa de..." (Se opreste plangand in hohote.)
"Ce?" zice Radu.
"Sunt o proasta", suspina Elena. "Vreau sa spun, stiu ca nu exista cavaleri. Chiar stiu asta. Este o prostie. Nu exista nici un cavaler si nici un cal."
"Nici un cal?", zice Radu.
"Crezi ca sunt o proasta, nu?", zice Elena.
"Crezi ca sunt o proasta, nu?", zice Elena.
"Nu!" zice Radu, bucuros ca stie in sfarsit raspunsul corect. "Doar ca... Doar ca eu... Eu am nevoie de timp", zice Elena. (O pauza de 15 secunde, timp in care Radu, gandind cat de repede poate, incearca sa gaseasca un raspuns sigur. In sfarsit gaseste unul care crede ca s-ar putea sa mearga.)
"Da", zise el. (Elena, profund miscata, ii atinge mana.)
"Oh, Radu, chiar simti asa?" zise ea.
"Cum asa?" zice Radu.
"Asa despre mine", zise Elena.
"Oh", zice Radu.
"Da." (Elena se intoarce spre el si se uita fix in ochii lui, facandu-l sa devina foarte nervos pentru ce ar putea spune ea mai departe, mai ales daca implica un cal. In final ea vorbeste.)
"Iti multumesc, Radu", zice ea.
"Iti multumesc", zice Radu. Apoi o duce acasa. Ea se intinde pe pat, un suflet in conflict, torturat si plange pana in zori, in timp ce Radu deschide o punga de alune, deschide televizorul si imediat este puternic absorbit de o reluare a unui meci de tenis intre doi cehi despre care nu a auzit niciodata. O mica voce din adancul mintii ii spune ca s-a intamplat ceva important acolo in masina, dar este destul de sigur ca nu va putea intelege niciodata ce, asa ca se gandeste ca este mai bine sa nu-i dea importanta.
A doua zi Elena isi va suna cea mai buna prietena sau poate doua din ele si vor vorbi despre aceasta situatie timp de sase ore incontinuu. In detaliu, vor analiza tot e ea a zis si tot ce el a zis, trecand peste asta iar si iar, analizand fiecare cuvant, expresie si gest pentru subintelesuri, luand in considerare orice ramificatie posibila. Vor continua sa deschida acest subiect, din cand in cand, timp de saptamani, poate luni, neajungand niciodata la o concluze definitiva, dar nici neplictisindu-se niciodata de subiect.
In acest timp, Radu, in timp ce joaca tenis cu un prieten comun de-al lui si al Elenei, va face o pauza chiar inainte de a servi si va spune:
"Nelule, Elena a avut vreodata un cal?"
miercuri, 1 septembrie 2010
franceza
Azi am vorbit franceza cu accent de incepator. Parca as fi fost acum o mie de ani. Cred ca imi ruginesc simturile si simtirile. Mi-a venit pofta de o seara vorbita-n franceza, de zapezi care se topesc pentru ca ard. Cred ca ar trebui sa ma intorc in timp si in spatiu. Sa reiau cataratul in ciresi, vacantele cu carti si cuvinte, noptile cu vin rosu si povesti destepte. Atunci am scris mult si frumos. Da, ardeam topind zapezi, vorbind franceza, ascultand franceza, mirandu-ma ca se poate vorbi asa o franceza. Azi nu mai caut decat liniste. Nu am ruginit, doar imi usuc privirile uitand de mine.
TIE
Ti-am adus o mare de argint. Dar de dimineata, de zi si de seara, tie, inger albastru. Planuiam sa ti-l intind cu amandoua mainile numai ca, in directia ta, locul e gol. Am venit plina de soarele cules in zori. M-ai intampinat cu ploi si taceri. Am stat nopti sa te caut. Ai stat zile sa te indepartezi. Am vrut sa iti servesc o bucata de mare de-argint pe paine, la micul dejun, proaspata ca si revenirea mea. Sa iti dau sa gusti din sarea intinsa pe piele, ca in povestea cu bucatele. Eram rumena, sarata, aurie si cu argint de mare in ganduri si doruri. Aveam lumina pe fata si in suflet. Si straluceam. Unde-am plecat? Unde am venit. Aici unde nu e nimic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
