Am sapat santuri prin cer, cautand cuvinte si ganduri. Am imbatranit intr-o clipa ingropata in ele. Dumnezeu a creat oamenii-munti, apoi i-a albit si i-a plantat in locuri adanci de durere. A uitat sa-i mai faca oameni la loc. Le-a lasat doar durerea si gandul ca pot crea doar durere. Tristi, au crescut cautand sa renasca. Au uitat insa cum, asa cum i-a uitat Dumnezeu si pe ei imbatraniti.
Am sapat santuri prin cer, cautand cuvinte si ganduri. Am zambit cand pe margini au rasarit flori. Dumnezeu a creat oamenii-flori, apoi i-a umplut cu iubire si i-a plantat printre ingeri. A uitat sa le dea zile insa. Le-a lasat doar lumina si gandul ca pot crea doar iubire. Senini, au crescut cautand sa rasara. Au uitat insa cum, asa cum i-a uitat Dumnezeu si pe ei fara zile.
Am incercat sa umplu cerul la loc cu cantecul muntilor, florilor. Ingerii mi-au zambit, mi-au intins mainile si-au coborat langa mine sa ma mangaie.
Sunt jos, atat de jos, la poale de cer, fara munti, fara ganduri, fara cuvinte. Doar eu printre ingeri care ma tin cald de mana. Si iubesc. Pana cand? Pana cand noaptea imi va rasari luna cu colturi.
