b&w II

Lumea in alb si negru ... mai dramatica, mai expresiva, poate mai extremista. Cat e bine si cat e rau? Sau e si bine si rau. Un drum pendulat intre extreme, simtindu-le pe propria piele, dramatic. Griurile apartin generatiilor sau trecerii intre ele, nuantand scurgerea timpului.
Mie imi place lumea in alb si negru. Atunci cand poti spune clar: astazi e DA, indiferent daca e alb sau e negru, indiferent daca e sfarsit sau e inceput. Culmea e ca imi plac si griurile, pentru ca intotdeauna ma conduc undeva, catre una din extreme. Cu o conditie, sa vina dupa alb sau dupa negru. Sa imi dea timp sa le inteleg. Sa imi dea forma in care sa le asez. Sa porneasca si sa ajunga si mai ales sa fie ale mele.
Intre timp imi beau cafeaua. Se spune neagra si amara. Eu as spune un brun prajit, aromat, savurat.

b&w addicted

Dansul luminilor

pentru mine!

Repet, precum moara stricata. Scriu pentru mine! E un fel de a-mi aduna gandurile si viata. E modul meu de-a vietui cu mine. Poate intr-o zi o sa ma apuc sa scriu mai altfel, mai altceva, mai cine stie cum. Acum insa scriu asa si-atat. Mi-adun ninsorile mele, in jurul meu, in mine. Nu voi aplauze si iesiri la rampa. Mi-e suficient cuvantul meu, pentru mine, singura. De vrei sa-mi spui, striga si-am sa te ajut. Nu mi-e greu. Dar atat.

Pareri impartite cum ca sunt. Uneori fac versuri. Alteori ma fac ele pe mine. Uneori scriu mult, prea mult, mult prea mult. Ar fi vremea sa tac. Sa ma adun in cuvintele mele si-atat. Nu intreba de ce. Nu intreba unde. Nu intreba cum. Undeva, la un capat de lume, invat sa exist si altfel.

DA!

Si da! Sunt pretioasa! Uneori e timpul sa se mai schimbe si foaia!

PUNCT.

de alb

Alb. E alb in jur. Totul alb. Un alb inghetat si nins. Alb rotund

Incepe sa se astearna linistea. Peste dureri. Priveam de departe idilele in alb si negru ale lumii cu lumea. Ma afecteaza? Nu. Ma gandeam sa ma trezesc tarziu intr-un du-te vino infernal... Mai bine tacerea departarii. Nu ador strigatul falsitatilor, nici matinal, nici de amiaz, nici macar la stingerea zilei. Razboaie inutile.

Mi-am admirat azi opera. Prefer de mii de ori sa fiu mandra de ceea ce fac eu, decat sa ma entuziasmez fals in fata realizarilor altora la care, apoi, sa ma stramb gratios.

Hm... Tocmai am mai tras de urechi pe careva. Ce generatie! Urasc send all-urile! Cred ca am devenit prea irascibila. Credeam ca imi trece, dar inca nu. Mai am nevoie de zile albe. Devin si imposibila. Am nevoie de Craciun.

artificial sau viu

Mi-as cumpara un brad artificial. Il urasc, dar l-as cumpara. Nu stiu daca as putea sa ma si uit la el. Nu as mai avea aroma de Craciun in casa si m-ar durea, dar mi-e atat de mila de ei cand ii vad taiati, pe cei vii, incat as risca. M-am gandit sa imi cumpar unul la ghiveci. Nu am cautat inca. Inca stau si ma gandesc cum sa fie Craciunul in mine. Artificial sau viu?! La cat de artificial e totul in ultima vreme cred ca, in final, am sa ajung la varianta brad de plastic. Totul e de plastic acum si brazii, si papusile, si apropierea, si sentimentele, si oamenii, si viata, tot.

Mai am un gand...il astept, oare? Pe Craciun.

privind...

Am privit. O secunda am privit si-am luat-o la fuga. E atat de adanc totul incat, daca ma aplec, ma inghite. Sunt doar eu. Singura. Pe o margine de lume. Goala. Tacand.

O, ramai...

Ma intorc la scoala, la poezia lui Eminescu. "O, ramai..." Cum sa spui ca e vorba despre frumusetea florei si faunei?! Ma-ngrozesc.

EU

As putea sa pun sunet, dar nu mai am. Cineva m-a lasat intr-o tacere totala. Nu mai caut nici sunet. Doar stau. Am plecat din toate, din lumea mea, din lumea lui, din lumea lor. Acum stau pe o margine de lume anonima.

Nu sunt trista, sunt doar impotenta. Si e chiar corect. M-as bucura insa de niste lucruri simple si nu-mi iese. De parca as fi legata la ochi sa nu mai vad. Simt o ceata pe simturi. Ieri mi-au amortit degetele scriind. M-am speriat. Sa nu mai simt literele inseamna durere. Trebuie neaparat sa plec. Intr-o zare, in niste zari, pe o apa, undeva, candva.

Ce-as mai da sa strige una la mine: nu vezi ca n-ai nici macar predicat?! Nu am! Pentru ca sunt eu de-ajuns! Si-am sa ma scol intr-o zi din toata impotenta mea si-am sa strig sa se auda pana la stele, privindu-le cu toti ochii. EU!

hibernare

Sunt ca o viata in care nu se intampla nimic. Lenevesc si-atat. Intr-o zi ar fi bine sa ma las si de drog si sa trec la citit. Desi, sincer, mi-ar fi placut sa ma uit la povesti. Nesfarsita eu, nesfarsite povestile. Impreuna sa ne tavalim prin infinit. Asa ar fi leneveala completa. Mi-e un somn de vreo 5 luni cel putin si nu ma dau dusa spre perna. Si iar gandesc...

Ce-ar fi sa vina sarbatorile?! Inca nu ascult colinzi, pentru ca nu imi miroase a iarna. Dar ma gandesc cum ar fi sa vina si mirosul si sarbatoarea, dimpreuna, la mine pe prag. Asa, fara sa aud, doar sa simt. As inchide ochii sa le citesc cu gandul. Si mi-as dormi cele 5 luni in mijlocul lor, al sarbatorilor si al mirosului de iarna. Sa hibernez. Poate atunci as visa si brazii inalti.

despre aceleasi orgolii de ieri

Oamenii au nevoie de informatie, de noutati, de mizerii, de senzational, de sex, de socializare, de bani si nu neaparat in ordinea asta. Eu asa mai avea vreo cateva nevoi, dintr-altele. Si-as mai elimina din astea vechi, mai multe. Ma gandeam ce sa dau in schimb... Cred ca nu sunt prea echitabila in actiuni, n-as mai da nimic. M-as restrange la mine. Am dat atat de multe incat simt ca mai am putin si raman goala.

Ma mai gandeam la orgolii. Iar. Vin orgolii noi peste viata. Ma uit in jur. E atata agitatie. Fiecare se zbate sa adune. Sa atragi cu orice pret atentia. Sa ajungi cat mai in fata dand din coate, mai nou si din picioare. Sa lupti. Simti ca cineva ti-ar putea-o lua inainte...ii dai scurt un pumn in stomac si treci peste el. E o lupta salbatica si urata. Nu mai exista nicio eleganta de fandare. Nu mai exista scuze. Nu mai exista pronumele de politete. Nu mai folosim decat loviturile, cat mai multe, cat mai dureroase, cat mai directe si cat mai sub centura. Ne-am uitat calitatea de oameni.

Eu scriu aici cuvinte. Nu dau nici informatie, nici noutate. Nimic senzational. La mine nu vine lumea sa intrebe. Nu vreau sa atrag pe nimeni la mine. Scriu pentru mine. "Terapie de jurnal". Am constatat ca functioneaza. Astern cuvinte ca sa imi pot reface literele din mine. La baza sunt sunet. O semiotica primitiva din care incerc sa renasc o alta, mereu.

despre orgolii si autocritica

Ah, sa nu uit!

Suntem fiinte cu orgolii nenumarate si nemasurate. Mi-am mai adunat un gand si o intrebare. De ce unii iti spun in fata neadevaruri? Cred ca de frica. Exista o frica ancestrala in noi. Nu o putem depasi. Unii.

De obicei nu lupt aiurea. Cand lupt am toate atuurile in mana ca sa castig si mai ales rostul luptei. Esential. Nu-mi plac razboaiele inutile, de dragul armelor. Inutil sa te lupti cu orgolii prostesti. In faza asta, primul impuls e sa ma retrag pentru ca ma cuprinde o mila si-o greata care nu ma mai lasa sa respir si-atunci plec spunand, politicos, bun-ramas. In ultima vreme m-am retras din foarte multe razboaie inutile, din greata, din mila. Si chiar fara sa mai spun "ma scuzati, la revedere". Ma tot retrag. Pe vremuri se spunea ca cel mai destept cedeaza. Nu ma consider fiinta suprema. Nu consider nici ca ceea ce las in urma va acumula o experienta corectiva prin suferinta produsa de superioritatea tacerii frumoase. Au trecut vremurile. Sunt mai mult ca sigura ca, in spate, ramane acelasi orgoliu nemasurat de "am fost mai bun", dar si o frica ancestrala de "ce ar fi fost daca". Ajunge.

Nu concurez inutil. Nu devorez feliile altora. Nu-mi trebuie teritorii ocupate. Nu vreau sa am nimic cu nimeni. Vreau un singur lucru: LINISTE! Atat.

Pe cuvant ca vreau sa ma critic numai pe mine!

catre stele

Uneori privesc catre stele. Am citit ca se spune "niciodata mereu". Mi-am pus intrebari. Cum e sa privesti din cand in cand ... sau in gand? M-am dumirit amintindu-mi cum privesc eu, uneori. E un fel de participare in univers atunci cand nu mai poti, atunci cand vrei sa mergi mai departe sau atunci cand stai si visezi. De fiecare data iti arunci privirile catre in sus si ... gandesti. (Am spus ca e si asta un obicei, cum o fi, se mai intampla.) Ce gandesti?

Ca lumea incepe. Ca timpul devine. Ca oamenii cresc. Ca pamantul e mare. Ca intotdeauna exista. Ca tu esti centrul. Tu, cel din tine, catre care te intorci atunci cand privesti catre stele.

obicei naiv

Ma gandeam... (Oare de unde acest obicei prost?!)

Ma gandeam ... cum ar fi sa stea cineva langa mine?! Sau ... ce culori are viata impreuna?! Sau ... ce gust are somnul in brate?! Sau ... cat de mica e lumea de aici pana acolo?!

Am ganduri. Imi permit sa am ganduri. Se cheama ca zbor. Iar asta cu siguranta nu e un obicei prost! E doar unul naiv si atat.

Ultima data cand m-am uitat in oglinda aratam a pasare. Sa fi fost si asta un un obicei naiv?! Uitatul in oglinda, zic.

culori

Verde, verde, verde... Sa vezi fluturii verzi care bat la geam, albastru... Dreaming...

Am citit azi despre verde, in mai multe locuri. Cum unii il vad bun, altii il vad rau. Cum se incolaceste, cum respira, cum strabate spre lumina. Intr-o vreme spuneam, senina, ca verdele e al meu, culoarea mea. Si credeam. Intre timp am ramas fara culori.

Ma uitam la portocala mea zisa soare. Ieri. Am gasit-o intr-o zi ratacita in valuri. Se ineca incet, tacand. I-am spus sa imi rada o clipa, sa o iau amintire. Si a stat. Mi-a fost draga, tare draga. Acum o iubesc pentru ca e a mea si e aici. Si rade lumina peste apa. A mea. Aici, printre cuvintele mele.

Posesie. Toate sunt ale mele. Nu trebuie sa cer nimanui nimic. Pot sa respir libera, exact asa cum vreau eu. Le am pe toate si mi-ajung. Le impart frateste cu singuratatea. O zi imi iau o felie de albastru si adorm fericita. Alta zi imi cer niste rosu, sa il simt curgand prin mine, rascolit. Inca o zi ma hranesc cu verde sa-mi creasca sufletul. Si inca o zi ma spal cu lumina sa pot scrie. Totul e perfect! Imi lipseste ceva?

Doar un cuvant, pe care nu mai stiu sa il descriu... L-am pierdut undeva in mine, atat de adanc si departe, si singur. Singur cuvantul, singura eu, singuri impreuna. Incolori.

M-a luat valu`

M-a luat valu` cu cal cu tot. Am apucat a face politica mai abitir decat PSD si PDL la un loc. Si-am primit una peste bot... Scurt si la subiect. Desi mie mi se parea si postarea la subiect si ultimele subiecte in tema. Doar ca tema era foarte critica si ... m-a taiat. Asta e. Ma resemnez mioritic. Nu sunt decat o mica picatura intr-un ocean care oricum curge fara mine. Curge prost si fara rost; nu sunt eu in masura sa judec sau sa corectez.

Aveam multe cuvinte postate aici, cuvinte si culori. Intr-o zi m-am infuriat si am considerat ca, oricum nefiind ale mele culorile, nu am de ce sa ma impopotonez cu ce nu e al meu. Acum ma apuc sa renunt si la apucaturile cuvantate in dialect politic. Mai bine raman in mijlocul cuvintelor mele, doar ale mele. Si-aici m-a lovit o furie si am vrut sa restrictionez cititul. Chiar nu privesc pe nimeni ale mele doruri putine, marunte, incolore. Chiar nu vreau sa se stie ca sunt pe coclauri cu mintea si vorbele. Le scriu pentru mine. Ocoliti-le!

Am obosit. Am obosit in toate. Sa raman doar eu cu dorurile mele, singura, asta mai am. Si-i multumesc celui mai mare si dintai om al limbii noastre ca ma lasa, peste atatea vremi, sa-i imprumut vorba ca sa-mi cant neputinta. M-a luat valu` si-am obosit de atata inot. Mi-ajunge. Nu mai vreau oameni, nici spuse in vant, nici mizerii, nici pareri, nici pro, nici contra. Vreau doar liniste. Ma dor ochii si sufletul si toata fiinta zidita din cuvinte. Nu mai sunt nimeni. Nu mai vreau sa stiu nimic. Sa plece toate, toate literele inutile care isi spun, fiecare in felul sau.

Oare de ce nu ninge? As vrea sa vad alb. Cred ca am nevoie de alb. Sa fie alb mult, sa acopere totul. Sa ninga incet la geamul ochilor mei. Sa fie alb inghetat si incet, sa muteasca toate culorile lumii.

buna dimineata!

Buna dimineata, Romania! Chiar te asteapta, de acum, o lume noua!

o lume noua

Cuvintele sunt seci, prea seci ca sa mai existe. Poate ca a venit vremea unei lumi noi.

de 1 a` lui Decembre

Intr-o zi am vrut sa plec pe jos catre TINE, doar sa-ti ating pamantul cu degetele, sa TI-l mangai. Plangeam de dor... Doar noi astia cu radacinile de-aici stim ce inseamna cuvantul acesta. Si-am urat perfectiunea florilor numarate pe ram, si-a padurilor aliniate, si-a oamenilor care zambesc de-un bunaziua superficial. Ce fel de oameni suntem sa murdarim chipul TAU sfant? De ce azi exista neoameni care isi spun "ai TAI"? As mai plange o data sa-TI sterg noroiul de pe fata cu lacrimile mele. Dar cat de mica sunt...
Mi-e dor de TINE mereu, oriunde as fi! Si daca nimeni nu ma-ntelege, eu ma-nteleg si plang senina pentru mine! Pentru ca TE IUBESC!

LA MULTI ANI, ROMANIA!