cosmar

Mai vine cate un moment cand ma retrag. De exemplu in filme siropoase, SF-uri de suflet lalaite, cand un el superb si o ea minunata sfarsesc intr-un happy end banal. Si, vai, ce mai oftez sau plang. Ma retrag pentru ca obosesc. Nu mai imi gasesc rotundul din mine. Nici macar caleasca de la miezul noptii nu mai apare. Printul zace pe alte campii. Zburatoarele nu-mi mai aleg neghina. Iar eu doar stau. Frazulesc aiurea. Mai disper la cate o tampenie. Ma enervez la o imposibilitate. Dau de pereti cu mine pentru ca-s fraiera. Si adorm...

Am avut un cosmar. Se facea ca mi-am pus sufletul pe palme straine, apoi doi violatori mi-au iesit in fata, goi si inspaimantatori. Cosmar. De doua zile stau si rumeg la el. Nu-s nici oarba si, totusi, nici fraiera. De ce visez negru? Poate de prea multa singuratate. Poate pentru ca filmele siropoase raman doar filme. Poate pentru ca ma dispera prea multe tampenii. Poate ca inca nu m-am hotarat sa fiu eu. Poate ca nici nu stiu sa fiu eu. Poate ca nu am imbatranit. Asta ar trebui sa ma bucure. Eu sunt trista si am cosmaruri. Ma intreb simplu daca traiesc. Intrebare.