stare

Sa-ti mai spun ... Cum ca esti si nu esti. Cum nu canta nimic nici in mine, nici langa mine. Cum ma pierd. Cum nu ma regasesc. Cum mai plang. Cum dansez fara tine. Cum privesc lipsa ta. Cum as sta. Cum as dormi in furtuna, de-ai fi. Cum nu vreau sa mai scriu. Cum as inventa mutenia lumii ca sa pot sa-ti aud tacerea. Cum imi caut preferintele. Cum nu le mai am. Cum nu mai vreau nimic. Cum nu mai pot nimic. Cum nu mai sunt nimic.

blog

Blog ... ce nemarginita prostie. Inca ceva care sa iti manance ochii si timpul. Eram copil si scriam jurnale. Nici acum nu le-as putea da lumii. Zice ca sa fac blog. La ce? Asta e unul in care ma injur pe mine, imi injur neputinta. Din cand in cand imi aplaud extazul. De cele mai multe ori mi se pare penibil, dar continui. Il scriu intr-o cumplita dependenta de net. Ma infurii pe mine. Sa fac blog ... sa ma aplaude si altii. Aiurea. Intr-o zi mi-a spus cineva despre anonimatul lucrurilor pe care le faci. De-atunci nu mi-am mai scos din cap chestiunea. Acum o asociez cu retragerea la margini de lume. Cred ca mi-ar fi mai bine. Anonima pe un capat verde-albastru, chiar suna bine!

Cineva nou mi-a citit lipsa datelor de la profil. Ce si-o fi spus? Inca una cu blog. Ma gandeam la versurile preferate, la paginile de web accesate, la filme, la masuri anti-criza. La cei care nu au copii ... Blog ... sa spun ce? Nu mai am nevoie de pareri, ca-s buna, ca-s rea, ca-s nicicum. Intr-o alta zi cineva mi-a promis ca ma strange de gat, ca ma calca, ba chiar ma zdrobeste. Bestial. Sa fac un blog pe care sa pun imagini de la propria zdrobire. Intre timp m-am zdrobit singura de un zid de tacere. Ce poate fi mai dureros? Pentru asta nu imi trebuie nici blog, nici jurnal, nici minte sa le incarc cu cuvinte. De fapt nu imi trebuie nimic. M-am stins zdrobita. Mi-a ajuns. Restul incape intr-un cos de paine cumparat de la magazinul uitat.

vanzatoare

Cred ca am sa ma duc sa ma angajez vanzatoare de paine in ultimul sat de pe lume. Sper sa nu imi ceara nimeni sa calculez cate paini am vandut si cate mi-au mai ramas pe unicul raft din incaperea cu nume de magazin.

dor

M-am saturat de impartaseli facebook, de twittereala, de sms-uri cu anunturi de "vezi ca se intampla", de mailureala in draci, de viteza si superficialitate, de agresivitate, de calcari in picioare, de tot. Nu vad decat o mare de lume besmetica ce arunca totul in aer. As vrea sa nu mai vad. Mi-e dor de un munte singur cu cerul. Mi-e dor de carti citite vara la umbra. Mi-e dor de bunica. Mi-e dor de mine. Mi-e dor sa umblu desculta printr-o viata mai simpla. Mi-e dor de o duminica sfanta.

AJUNGE

Si mai adaug ceva pe lista, inca ceva ce nu mai vreau sa vad, aud, stiu. Ceva in care mi-am pus sufletul ani buni de zile. Ceva care acum isi atinge nivelul de saturatie.

NU MAI POT! Strig! Urlu sa ma auda toate cerurile. Mi-a ajuns! Atat de mult suflet sa pui in toate si atat de putin sa primesti inapoi, iar cand primesti e doar sub forma de lovitura. NU MAI VREAU! Mi-au ajuns toti anii astia in care totul a mers la dublu, in care totul a fost ... cum a fost. Ma gandeam sa scriu. Nici asta nu cred ca am sa o mai fac. Am sa imi retrag incet pasii. Nu cred ca mai e loc de prea multe. Nu sunt un om care sa treaca peste tot si toate doar pentru a ajunge. Mie imi place calatoria, calatoria frumoasa, corecta, adevarata, linistita. Astazi nu mai e loc de asa ceva. Am sa ii las pe cei bataiosi. Eu chiar nu mai pot sa vad cum nimic nu mai conteaza, cum nimic nu mai are ratiuni firesti de existenta. Cum se stramba coloanele vertebrale, se rup. Nu mai tine de mine lumea asta. Nici nu stiu in ce directie sa o apuc. Am cerut liniste. Nu stiu cand si cum am sa mi-o primesc, daca nici aici, in spatele calculatorului meu nu mai apare. Si aici e loc de violenta. Si aici incap orgolii nenumarate. Si aici sunt batalii pe viata si pe moarte. Eu nu vreau, nu le vreau. Mi-ajunge cat sunt eu de om cu toate cate le gresesc. Nu vreau sa le mai duc si pe ale altora.

muzica.

Stii, nu mai ascult muzica. Nu mai pot sa ascult muzica. Nu mai vreau sa ascult muzica. Ma inchid intre patru pereti, omorand toate sunetele. Nu vreau sa mai aud muzica. Ma deranjeaza si sunetul cuvantului. MUZICA. Dur. Rece. Negru. Mort. Z de la zgomot. Z de la zilnic durere. Z de la NICIODATA.

obsesia cifrelor

Ma uit cum apar, cum se repeta, cum se intorc, cum dispar. Aceleasi doua numere scrijelite in mine ca o durere. Ma domina. Ma cuprind. Imi striga mut: de ce nu stii ca nu esti? Cum poti sa iti imaginezi ca ai fi? Le regasesc in mine oriunde as merge. Nu vreau sa scap de ele. Nu ma intereseaza sa scap. Nici macar nu incerc. Nici macar nu imi doresc. Aceleasi doua numere marcand inceputul si, dupa cum spun singure, sfarsitul a ceea ce nu a fost niciodata. Eu sunt la mijloc. Fara inceput si fara sfarsit. Doar eu cuprinsa in golul lor. Vrajita. Cum e sa fii cand nu esti? O poveste despre o obsesie. A cifrelor. A mea. A celui care nu e. A mea care nu sunt.

As vrea sa imi cante. Ma doare. Nu mai e nimic. De ce nu stiti sa cantati, voi, cifrelor? Pentru ca nu exist. E doar o obsesie a unei iluzii, ca as fi. Eu UNA. UNICA. SINGURA. De la singuratate. 1