Blog ... ce nemarginita prostie. Inca ceva care sa iti manance ochii si timpul. Eram copil si scriam jurnale. Nici acum nu le-as putea da lumii. Zice ca sa fac blog. La ce? Asta e unul in care ma injur pe mine, imi injur neputinta. Din cand in cand imi aplaud extazul. De cele mai multe ori mi se pare penibil, dar continui. Il scriu intr-o cumplita dependenta de net. Ma infurii pe mine. Sa fac blog ... sa ma aplaude si altii. Aiurea. Intr-o zi mi-a spus cineva despre anonimatul lucrurilor pe care le faci. De-atunci nu mi-am mai scos din cap chestiunea. Acum o asociez cu retragerea la margini de lume. Cred ca mi-ar fi mai bine. Anonima pe un capat verde-albastru, chiar suna bine!
Cineva nou mi-a citit lipsa datelor de la profil. Ce si-o fi spus? Inca una cu blog. Ma gandeam la versurile preferate, la paginile de web accesate, la filme, la masuri anti-criza. La cei care nu au copii ... Blog ... sa spun ce? Nu mai am nevoie de pareri, ca-s buna, ca-s rea, ca-s nicicum. Intr-o alta zi cineva mi-a promis ca ma strange de gat, ca ma calca, ba chiar ma zdrobeste. Bestial. Sa fac un blog pe care sa pun imagini de la propria zdrobire. Intre timp m-am zdrobit singura de un zid de tacere. Ce poate fi mai dureros? Pentru asta nu imi trebuie nici blog, nici jurnal, nici minte sa le incarc cu cuvinte. De fapt nu imi trebuie nimic. M-am stins zdrobita. Mi-a ajuns. Restul incape intr-un cos de paine cumparat de la magazinul uitat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu