abur

Mai stii? Cand mi-am inceput dimineata cu tine, ca-ntr-o baie turceasca. Atunci cand ai venit sa-mi aduci lumina. Cand m-ai luat in brate. Mi-ai vorbit. M-ai iubit. Cred ca te-am inghitit atunci ca pe-o gura de aer. Cred ca atunci ai ramas in mine. Cred ca imi curgi prin vene. Cred ca nu mai sunt eu ci doar tu. De-atunci incerc sa ma inteleg si nu pot. Esti peste tot in mine, iar eu nu stiu de ce nu te vad in fata mea. Poate ca ar trebui sa ma privesc. Sau poate ar trebui sa te scot, sa te nasc. As fi vrut sa te nasc, sa-ti dau forma de inger pe care o stiu. Nu mai stiu...

In dimineata aceea am invatat cum pot aluneca ingerii pe langa coloane de baie turceasca, printre aburi de dragoste in care totul e la comun si viata si mainile, si ochii, si buzele, si noi toti. Eu a ta. Tu al meu. Noi amestecati intr-un harem de sentimente. Oare ti-am dansat? Tie nu. Erai abur. Eram apa. Ai plecat. Eu am curs. Pe langa coloane reci. Cred ca da, te-am inghitit pentru ca nu mai esti decat in mine, adanc. Sange.