Ma uit cum apar, cum se repeta, cum se intorc, cum dispar. Aceleasi doua numere scrijelite in mine ca o durere. Ma domina. Ma cuprind. Imi striga mut: de ce nu stii ca nu esti? Cum poti sa iti imaginezi ca ai fi? Le regasesc in mine oriunde as merge. Nu vreau sa scap de ele. Nu ma intereseaza sa scap. Nici macar nu incerc. Nici macar nu imi doresc. Aceleasi doua numere marcand inceputul si, dupa cum spun singure, sfarsitul a ceea ce nu a fost niciodata. Eu sunt la mijloc. Fara inceput si fara sfarsit. Doar eu cuprinsa in golul lor. Vrajita. Cum e sa fii cand nu esti? O poveste despre o obsesie. A cifrelor. A mea. A celui care nu e. A mea care nu sunt.
As vrea sa imi cante. Ma doare. Nu mai e nimic. De ce nu stiti sa cantati, voi, cifrelor? Pentru ca nu exist. E doar o obsesie a unei iluzii, ca as fi. Eu UNA. UNICA. SINGURA. De la singuratate. 1
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu