Nu am cap. Nici fata. Nici ochi. Doar un trup fisurat, intunecat, vanat-albastru, muscat, rupt, pamantos. Poate nici trup nu am. Doar ma intind ca o culoare zvacnind pe podea. Poate nici rosu nu sunt. Doar adast pe pervaz sau pe polita sau pe scandura goala. Poate nici floare nu sunt. Intr-o camera sfasiata sunt aerul noptii staruind verde-confuz catre negru. Pe podea zace gandul. Langa pata de sange. Muntele nu vine. Nu incape pe fereastra ingusta. Nici cine sa straluceasca nu este. Nici zambete de dimineata. Nici schimbare nu e. Doar un drum mereu inapoi, amortit, hacuit, slabit de atata pustie.
In toata povestea un sunet imi canta. Acelasi. De departe, unic, ales, daruit, altfel. Il ascult iara si iara. Ma intreb cand am sa pot sa-l ating. Niciodata, fireste. Raspunsuri nu sunt, nici nu cer, nici nu mai caut. Inutil sa prinzi printre degete vantul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu