Ninge. Pare ca peste sufletul meu. Incet. Ca si cand s-ar asterne uitarea.
Inghet printre fulgi, precum copacul ieri plouat, astazi batran. Obisnuiam sa alerg cu mainile intinse, sa prind stelele de iarna cazatoare din cer. Acum doar le privesc. Am devenit alba.
M-am trezit in noapte la o ora cu cifre identice, cu durere de cap, cu ganduri goale, cu pustiuri. M-am intrebat daca mai cred in Mos Craciun. Intrebare de noapte. Mai cred. Pentru ca inca ninge cu fulgi inghetati ca si sufletul meu. Pentru ca mai pot intinde bratele catre norii pufosi sa mi le umple de stele. Pentru ca mai simt caldura alergand prin mine, chiar daca-s alb-batrana si rece. La primavara am sa ma colorez verde, eu si copacul, doua fiinte inghetate de doua parti ale geamului. Vom fi tineri impreuna, el afara, eu inauntru, dupa o iarna grea, cazuta nins peste noi. Sunt alba, domnule, batrana ca tine, cu promisiunea ca am sa ma fac tanara si frumoasa, in rochie cu buline, rotunda si scurta ca diminetile aromate.
Mai ninge. Oare de ce nu e zapada rosie ca sangele?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu