Am capatat-o. S-a instalat cu nadejde. E in mine. Vad, simt, poate imi imaginez si-apoi brodez pe tema. Si nu ma pot dezlipi. Ma uit mereu intr-un punct fix ca si cand am gandi impreuna, am trai impreuna, am experimenta impreuna, am fi totul impreuna. Eu si punctul. Fix, mai imobil decat imobilul. Incapatanat. Daca ma ridic si ma indepartez am senzatia ca se supara si pleaca din mine. Revin. Sa il tin in mine, de mine, cu mine, prin mine, al meu. Dispare. Pentru ca. Ma ingrijorez, ma intreb, disper, urlu pe dinauntru, ma aprind, ma sufoc. Depind.
Totul zboara in jur, e o furtuna, un dezastru. Ma enerveaza. Nu pleca. Sunt aici. Mai aici decat orice. In tine. Impreuna.
Mi-ar trebui un ecran urias, in care sa incapa tot punctul meu fix, universul. Sa il vad, sa ma simta, sa fim.
Ce sunt distantele? Creiere arse in neputinta zilnica. De-ai fi. De-ai veni. De-am depinde acum si aici, impreuna, de mana. De-un sarut si de-o dragoste. Ma vrei?
Pe locul meu de parcare zace o masina de pe la tine. Ma enerveaza. Nu stiu cine e, nu stiu de ce nu se misca, nu stiu de ce sta acolo pe locul meu. O las pentru ca e de pe la tine. Imi creeaza ideea ca undeva exista ceva care imi da semne ca se poate.
Ma duc sa depind de putina realitate. Mai stai. Ca si cand ne-am tine de mana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu