Ma gandesc ca ai un leagan. Ca ma astepti acolo in fiecare zi, in fiecare vara, in fiecare 24 sau 25. Iar eu nu-l gasesc. Nu gasesc drumul. Nu mai scrii. Te-ai uitat stralucind, am crezut ca pentru mine. Ca si apa, si lacrimile, si perlele, si zambetul, si albastrul, si boleroul. Toate pentru mine. Si Teresa a fost pentru mine. Si pianul. Si cantecul. Fiecare nota. Sunt ca o propozitie dintr-un cuvant. Mereu dintr-un singur cuvant. Acelasi. Ma astepti pe un leagan. In fata casei cu caine auriu. Sub copacii albastri-aurii. Mi-as cumpara o fusta rosie lunga pana-n pamant si m-as legana. Pe leaganul tau. In mana ta. Langa cainele auriu. La capatul cararii. Existi? Mai existi?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu