Zice ca realitatea e de vina si modul in care o percepi. Se prea poate. Si-atunci eu cum sa fiu? Nebuna de atata realitate pe care o vad in felul meu, oricum m-as invarti... Sa vorbesc cu mine insami, sa-mi spun ca ma iubesc si sa-mi imaginez ca am parul lung si ochii albastri. Adorm tinandu-ma de mana si in brate si in suflet. Eu cu mine, noi doi. Ce realitate asemenatoare cu visul meu si cu nebunia mea. M-as lasa dusa de val. Si-as asculta marea. Sa-mi cante.
Nu stiu daca vreau sa ma vindec. Sa nu te superi pe mine! Am nevoie si eu de un strop de nebunie in toata porcaria asta pe care o tot vad crescand in jurul meu. Stii cum e? Asa... ca un soi de speranta pe care o tot duc cu mine. Sa mi-o naruiesc si sa fiu normala... ce folos? Poate ca nimic nu e nici albastru, nici limpede, nici sigur. Poate nici macar nu exista. Dar eu cant si ma sprijin pe un punct din universul asta al meu care e si albastru si limpede si sigur. Si-atunci exista.
Am mers atata drum, lung si obositor si cumplit. Si-atata lume in jur care isi spune normala, dar nu gandeste, nu intelege, nu stie. Cum sa fiu? Normala ca ei intr-o prostie care deja e fara margini? Mai bine in nebunia mea, visand. Si e drept ce am citit si vazut. Nu sunt nebuna, sunt doar eu care pricep altfel totul. M-am intrebat daca as vrea sa fiu ca astia multi. Nu! Nu ma pasioneaza defel. Nu vreau sa ma zvarcolesc in nicio stare de-a lor, chiar daca ei sunt fericiti asa cum sunt. Nu-mi doresc nicio fericire ca a lor.
A fost o chestiune banala. O fetita s-a racit si o durea gatutul. I-am dat propolis. Prima data, tatal ei nu a avut incredere. A doua zi a cautat si i-a mai dat o pastila in plus. Fetita a venit la mine si mi-a spus ca ea mai vrea propolis, chiar daca e cam rau la gust, dar ea se simte mai bine dupa el, mai bine decat dupa pastila de rigoare. Si i-am mai dat doua zile la rand picaturi din tinctura. Apoi am simtit cum tatal are alta privire in ochi si alte ganduri. In plus, aveau si doua valize mari Kappa, cele mai frumoase. Mi-a fost atata de drag gandul acela, de apreciere as spune. Sigur intelegi despre ce vorbesc si ce anume scriu. Mi-e bine asa, fetita frumoasa! Mi-e bine in albastrul meu si nu vreau sa ma vindec. E sprijinul meu si referinta mea si punctul meu de revenire. Mai o iau razna, mai visez, mai aberez. Scriu ca sa pot vorbi cu voce tare pentru mine. Sa ma aud. Sa imi adun gandurile. Sa-mi cant. Sa te mai intreb ce faci. Sa mai iti plang pe umar. Sa ma certi. Sa am si eu normalitatea mea diferita si frumos de nebuna.
Am citit de Origene. Are par lung si barba si filozofeaza, Origene al meu. Ca de obicei ma intreb daca stie sa cante...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu