Imi pun singura un pansament. Acelasi sunet delicat pe care il iubesc, de fapt il ador. Cel ce imi canta picatura cu picatura un cantec albastru cum nu mai exista, al meu. De cate ori imi vine sa imi iau lumea in cap ma intorc la el si imi revin.
Oi fi eu o fiinta stranie, desi mie imi place sa spun ca sunt normala, caci care suflet se revolta si-apoi se vindeca singur cantandu-si cantec albastru? Doar una straniu-normala ca mine care isi pune pansamente din voci alb-negre susurate in stropi vindecatori.
(Mi-am adus aminte de-o dupa-masa in care am primit cantul-cadou. A fost mai intai albastru, apoi rosu din lacrimi si perle si la final mi-a zambit si-a plecat. Atunci am invatat sa numar din unu in unu, 24-25, pana cand am uitat de timpul care trece.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu