Un baiat iubea o fata. Gresit! Total gresit! Canta in miez de noapte, strigandu-si iubirea. S-ar sinucide, s-ar stinge, s-ar arunca in mare. Ce poti sa spui? O ea blonda, un el trist. Doua suflete carora nu le pasa despre lume si sentimente. Unul intr-un fel, altul cum poate. As sta sa-mi fie mila. Nu pot. Pe ea o iau drept blonda, cu toate acuzele de rigoare la adresa-mi. Lui i-as interzice cantatul, cel putin pe perioada noptii.
Imi joaca o lumina verde la fereastra. E ratacita. Stau si ascult cantecul lui, ingnorand verdele luminii. E cinstit? Deloc. Ar trebui sa ii spun ca marea e mult prea adanca. Ar trebui sa opresc luminile verzi ratacite. Si, totusi, stau fara sa spun nimic. Nu ma intereseaza cantecul lui. Nu am nimic cu luminile verzi. Mi se pare normal. E o lume in care sentimentele nu au ce cauta. Poeziile nu se mai scriu. Cantecele sunt inutile. Despre lumini nu are sens sa vorbesc. Stii ce conteaza? Doar faptul ca maine niciunul dintre ei nu va fi acolo unde isi doreste, ci exact in directia opusa. Pentru ca maine e o zi ca oricare alta, in care nimeni nu canta ce trebuie si toata lumea se scutura de tot. E o stare generala de a fi in care inutilul e rege. Nu mai iubim. Nu mai cantam. Nu mai vorbim. Nici macar nu mai existam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu